ADN Online - Arta, dans si noutati

Despre

Arta dansului la ora actualității - Partea I


de Prof. Univ. Dr. Raluca Ianegic

A vorbi despre arta dansului în ultimele decenii înseamnă a repera cu necesitate influenţe majore care au fost exercitate asupra ei şi care se manifestă încă dinspre celelalte perimetre artistice.

Dealtminteri, amplele dialoguri desfăşurate între branşele artistice, fac parte din formulele fireşti dar şi tumultuoase ale procesului creator din ultimul timp. În acest sens suntem nevoiţi să ne referim întâi la teatru, fundamentală manifestare spectaculară. Teatrul a avut o influenţă chiar excesivă asupra dansului schimbând radical cronotopul în funcţie de care se coagula un spectacol coregrafic. Dans-teatrul sau teatrul-dans, indiferent de ordinea termenilor în cadrul sintagmei este un veritabil curent în arta spectacolului; el desemnează un cuplu funcţionând după opinia lui Umberto Eco pe ”intenţie/extensie”; prezervarea noţiunii de dans în cadrul formulei este conferită de complexitatea şi cantitatea partiturii coregrafice. Profuziunea semnelor teatrale limitează perimetrul mişcării coregrafice, reducându-l adesea la informaţia minimală, adică la gest. Fondul propus şi forma implicaţiei corporale se schimbă. Sintagma permite fantasmarea, asocieri neaşteptate, construcţii de tip cut-up, parcelare sau extensii în alte geografii ale inventivităţii.


Intr-o societate a consumismului exacerbat, direcţia plasticii americane, ”noua figuraţie” a generat : ”pop-arta” şi ”hiperrealismul”; ele acţionează asupra nucleului referenţial al operei de artă, fie înlăturând orice conotaţie metaforică, fie cultivând obiectul polisemic. Intr-un asemenea context, suprapunerea ”body-art-ului” subliniază interesul pentru corp, deschizând drumul de la happening la perfomance. Corpul acţionează în însăşi structura operei de artă; artistul plastic şi colaboratorii săi împrumută întrucâtva atribute ale actorului. Prin disecţia modalităţilor de răspuns la stimulii exteriorului, prin complicatul său peisaj interior ce presupune jocul chiasmatic al senzaţiilor şi percepţiilor, prin miza pe somatica lui, corpul, afirma Deleuze, vehiculează ”imagini–mişcare” şi ”imagini-timp” nebănuite, bogate. Corpul devine nucleul operei, prin raportare la realitate, la ficţiune, la ”celălalt” în sensul lacanian al termenului. Happening-urile şi apoi bine conturatul performance atrag interpreţi şi creatori cu background-uri artistice dintre cele mai diferite; în cadrul lor, mişcarea corporală găseşte vectori noi de expresie continuând însă să balanseze între unele împliniri şi simple intenţii. Balansul este alimentat de ecourile puternice ale conceptualismului - orientare ce vehiculează capacitatea ideilor de a se constitui ele însele într-o operă de artă, fără o necesară transpunere a lor într-un produs finit. Un imperialism ideologic al artelor plastice deteritorializează codul coregrafic şi substanţa lui - mişcarea - cultivând alte dimensiuni estetice. Toate cele menţionate ne conduc şi spre necesitatea de a vorbi într-o anumită măsură despre post - modernism. Este un concept care marchează un arc peste timpul mai multor decenii artistice. Spaţiul nostru restrâns nu ne permite de astă dată o analiză a acestui concept care conţine neclarităţi, ambiguităţi şi ne apare adesea cu o utilizare arbitrară; oricum atributul major al artei moderne este diversitatea, inovaţia cu toate modalităţile sale de împlinire. Vom aminti totuşi aici coregrafii strânşi în mişcarea ”Judson-Church”, o mişcare care cumulează traiectorii izvorâte din toate influenţele interartistice menţionate în rândurile de faţă. Dansul actual european s-a construit prin preluarea multor principii care au ghidat creatorii de la ”Judson-Church”; parte dintre coregrafii acelui timp activează în prezent în Europa: Simone Forti , Steve Paxton, Yvonne Rainer s.a.


Reprezentaţiile coregrafice de dată recentă au când o notă mai teatrală, când una extrasă din legităţile performance-ului ori ale conceptualismului. In multe dintre manifestări este prezent cuvântul; el are o supremă ”putere efectuală” după cum afirmă Bachelard iar structura de tip coregrafic este configurată mai degrabă ca ”un dincolo sau dincoace de semn” după expresia lui Merleau-Ponty. ”Needcompany” şi Ellen Barkay pendulează în mod voit între spectacol şi performance, ”Superamas” transformă mişcarea şi textul citit ori vorbit într-o interdependenţă realitate-vis, cu graniţe insesizabile, Benoit Lachambre mizează pe efecte unice ale universului virtual. Desigur exemplele ar putea fi numeroase. În tot cazul, creaţiile coregrafice actuale cultivă valenţele corporalităţii, aparenţa concretă, descompunerea şi jocul retoric sau cum spunea Michel Corvin : ”deplasarea, înlocuirea, decalajul, prelevarea”.




Articole similare

Lasa un comentariu


Comentarii

Nu exista nici un comentariu la acest articol.