ADN Online - Arta, dans si noutati

Despre

Retrospectiva imaterială a Bienalei de la Veneția.

  • Retrospectiva imaterială a Bienalei de la Veneția.   1
    Credite: Alexandra Pirici and Manuel Pelmuş: An Immaterial Retrospective of the Venice Biennale, 2013. Quotation of “Wall Enclosing a Space”, intervention by Santiago Sierra, Spanish Pavilion, 50th International Art Exhibition: Dreams and Conflicts. The Dictatorship of the Viewer, 2003. Photo: Eduard Constantin.
  • Retrospectiva imaterială a Bienalei de la Veneția.   2
    Credite: Alexandra Pirici and Manuel Pelmuş: An Immaterial Retrospective of the Venice Biennale, 2013. Enactment of "Tramstop. A Monument to the Future", installation by Joseph Beuys, German Pavilion, 37th edition, La Biennale di Venezia 1976. Photo: Eduard Constantin.
  • Retrospectiva imaterială a Bienalei de la Veneția.   3
    Credite: Alexandra Pirici and Manuel Pelmuş: An Immaterial Retrospective of the Venice Biennale, 2013. Enactment of "The Last Riot", video by AES + F, Russian Pavilion, 52nd International Art Exhibition: Think with the Senses, Feel with the Mind: Art in the Present Tense, 2007. Photo: Eduard Constantin.

de Igor Mocanu

Pavilionul României la cea de-a 55-a ediție a Bienalei de la Veneția de anul acesta, inaugurat în Giardini della Biennale și putând fi vizitat între 1 iunie și 24 noiembrie 2013, reprezintă încă unul din multele paradoxuri de percepție ale publicului românesc, o percepție ce poate fi dedusă în toată goliciunea ei litorală din mass-media autohtonă. Când presa internațională duduie de știri privind Retrospectiva imaterială a Bienalei de la Veneția, titlul proiectului autorilor Alexandra Pirici și Manuel Pelmuș, sub viziunea curatorială semnată de Raluca Voinea, „opinia publică” carpato-danubiano-pontică (sic!) somnește somn adânc, într-o indolență frumos orchestrată de la vârf. Într-un efort convulsiv de a sensibiliza marele public, am realizat acest interviu acum, la mijloc de stagiune, pregătind în secret pancartele, căci prezența de anul acesta a României la Bienala de la Veneția are, mai mult decât ținuta unei participări artistice, alura și imperativele unei reforme politice.

Cum a decurs retrospectiva imaterială de până acum? Am aruncat o privire peste dosarul de presă de până la această oră, iar articolele, în majoritatea lor covârșitoare, rămân entuziaste, cu foarte puține excepții critice în sens negativ sau chiar negaționist la adresa legitimității proiectului vostru în pavilionul, nu-i așa, național. Încerc să va iau pulsul, să surprind vectorii, ca la bursă…

Alexandra Pirici: Da, încă de la vernisaj, feedbackul a fost foarte bun și a venit din zone diferite – de la articole în „New York Times”și critici ca Adrian Searle, curatori de la Momași Centrul Pompidou, cât și de la artiști care și-au văzut lucrările înscenate în retrospectivă (cum a fost cazul lui Nedko Solakov), la public mai puțin avizat, dar care totuși uneori rămâne ore întregi în pavilion. Cred că lucrarea „atinge” în mai multe feluri, deși intuiția generală e aceeași, foarte apropiată de ce am intenționat. Interesant este că, în așa-zisul „caiet de impresii” J pe care îl avem în pavilion, multă lume a folosit până acum cuvântul „touching”și cred că e un cuvânt bun. În afară de contextul local, unde cred că sunt cei mai puțini entuziaști J, se pare că lucrarea a fost receptată așa cum ne-am dorit.

Manuel PelmușNu are sens să fim ipocriți. Lucrarea noastră a fost primită cu mult peste ce ne-am fi așteptat. Aș putea spune, fără să exagerez, că a existat foarte mult entuziasm atât din partea specialiștilor, cât și din partea publicului și a presei internaționale, față de Pavilionul României. Majoritatea criticilor au considerat Pavilionul României unul din highlighturile acestei ediții. Lucrarea funcționează foarte bine în spațiul pavilionului. Noi am gândit-o pentru acel spațiu și credem că performerii au reușit să se adapteze foarte bine în spațiu.


Cum ați pregătit proiectul pentru bienală? Cum ați lucrat cu curatoarea Raluca Voinea?

 A.P.: Eu am lucrat și înainte cu Raluca și, deși nu am cine știe ce experiență, mi se pare că e una din puținele curatoare care e dispusă să-și asumeși riscuri, iar asta cred că e un lucru foarte important. Am lucrat întotdeauna foarte bine împreună, lucrurile au venit cumva de la sine. Pentru retrospectivă, am făcut researchul împreună, am ales lucrările și a urmărit întreg procesul de lucru (pe lângă multe alte chestiuni care nu intră neapărat în atribuțiile noastre de artiști sau curatori, dar pe care, din lipsă de bani sau de sprijin logistic de la cei care ar fi trebuit sa ne ajute, le-am făcut tot noi). Am început să lucrăm de la final de ianuarie, când s-au anunțat rezultatele concursului, și continuăm să lucrăm la proiect și în prezent. În ciuda a ceea ce s-ar putea crede despre proiect, că e ușor de făcut, că e simplu să „dansezi” într-un pavilion gol, cât și multe alte ciudățenii, e un proiect foarte greu, care implică destul de mult efort din partea tuturor, de la performerii care sunt în fiecare zi în pavilion, la cei care trebuie să și administreze tot, adică tot noi. Adăugăm, de asemenea, lucrări noi, din pavilioanele de anul ăsta și repetăm în continuare cu alte grupe de performeri, deci o să tot pregătim proiectul până la sfârșit de noiembrie.

M.P.: Și eu am mai colaborat cu Raluca Voinea pentru o serie de dezbateri la Căminul Cultural. Cred că Raluca a înțeles imediat ce ne doream să facem, lucru care este evident, pentru mine, și prin textul curatorial excelent pe care l-a scris pentru expoziție. La cele spuse de Alexandra, aș mai adăuga că am lucrat folosindu-ne de backgroundul nostru coregrafic, dar am gândit lucrarea ca pe o expoziție pentru un context de arte vizuale și nu ca pe un spectacol. A fost foarte interesant să lucrăm cu arhivele bienalei, cu tot contextul socio-politico-istoric pe care îl are cea mai veche bienală din lume, transpunând toate astea în spațiu, cu ajutorul unor corpuri.

Ați vizitat și celelalte pavilioane? Care v-a impresionat cel mai mult? În ce context expozițional a aterizat astfel proiectul vostru?

A.P.: În general, bienala e foarte „object oriented”, deși, așa cum remarcau și unii critici, performanceul a avut și are în continuare un boom în zona artelor vizuale, dacă le mai putem delimita încă. Majoritatea expozițiilor și a pavilioanelor sunt destul de conservatoare, de aici poate și senzația de proaspăt, cât și entuziasmul care apare atunci când ajungi, la capăt de Giardini, în pavilionul nostru. Majoritatea oamenilor intră uitându-se pe pereți, în stânga și în dreapta, există puțină prezență live. Pe lângă asta, arhitectura din Giardini reproduce situația geopolitică de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial, care nu s-a schimbat prea mult, se văd bugetele serioase, forța culturală și economică a țării respective, începând cu amplasamentul fiecărui pavilion în Giardini și terminând cu felul în care e administrat, numărul de custozi, felul în care arată tipăriturile, etc. Din punctul ăsta de vedere, faptul că ajungi la capătul Giardiniului, după ce vezi toate „marile puteri”, și găsești în Pavilionul României o retrospectivă a Bienalei, performată de 5 oameni, produce un contrast bun J. Din ce îmi amintesc acum, mie personal mi-a plăcut Pavilionul Chile, cu lucrarea lui Alfredo Jaar, Pavilionul Lituaniei, lucrarea lui Anri Sala din pavilionul francez și o parte din expoziția lui Jeremy Deller din Pavilionul Angliei (eu fiind totuși mare fană Deller). Dar și pavilionul Belgiei.

M.P.: E foarte mult de văzut în Bienală. Întotdeauna sunt artiști foarte buni, cu lucrări individuale foarte inteligente și bine făcute. Mi-au plăcut mai multe lucrări și mai mulți artiști, însă lista ar fi prea lungă aici. Cel mai mult mi-a plăcut, din ce am reușit să văd, Pavilionul Lituania / Cipru. Două țări care au hotărât să împartă același pavilion. Un spațiu hipnotic, în care nu îți dai bine seama care e „obiectul” artistic, care e spațiul, unde se termină și ce e de văzut. Inteligent și parcă din alt film față de restul pavilioanelor.

Să vorbim puțin și despre concept. Am văzut că potențialul critic țintește în mai multe direcții deodată, încercând cumva să încapsuleze întregul context localși global. Cu toate acestea, am impresia că ce se întâmplă în Pavilionul României este și o chestionare a circuitului economic clasic, pe care îl fracturați transformând marfa (opera) în ready-made imaterial, deci nevandabil, deci care nu poate genera surplus. Nu este performanceul de acest tip oareși un posibil model economic?

A.P.: Din punctul meu de vedere, performanceul de acest tip, corpul radical și ieftin care vine să submineze piața de artă pentru că nu poate fi comodificat (și artistul muritor de foame J) a încercat să fie un model economic în anii ’60 - ’70, dar nu prea a reușit. Performerii au plecat în continuare acasă, cu buzunarul și stomacul gol, iar piața de artă și-a văzut de treabă, obiectul se vinde și pe mai departe la prețuri astronomice. Sunt și câteva interviuri cu Vito Acconci, cât și un text foarte interesant al lui Claire Bishop care atinge tema asta, „Delegated Performance” (2012), cel puțin din ce știu eu. Pe de altă parte, în prezent, societatea informațională și economia serviciilor și a experienței produce și o „cultura a evenimentului” (cum zice tot Bishop, „event culture”), de care muzeele și marile instituții de artă nu rămân străine, de aici boomul de „performance” sau orice presupune prezența live, situații, acțiune, care se și vând J, deci sunt comodificabile, deși muult, mult mai greu și mult, muult mai ieftin decât obiectele (și de obicei artistul vinde doar după ce e foarte cunoscut, deci practic se vinde tot un fel de „brand”)și care probabil că răspund și zeitgeistului – short attention span (putere de concentrare mai mică pe perioade mai scurte de timp), nevoia de a consuma mai repede informația, diminuarea disponibilității de a contempla – dar care propun, în același timp, cum spui și tu, alternative. Doar că mie alternativa nu mi se pare că există încă în zona aia de delimitare un pic depășită, dintre obiect și prezență live / performance, ci mai degrabă în modul în care poți să valorifici altceva și să te insinuezi cu altă propunere, deturnând sau transformând – știu că termenul „hijack” e folosit una-două de către multă lume, pentru cele mai banale și simpliste acțiuni, dar uneori chiar se produc situații mai interesante. Bineînțeles că în contextul Bienalei, și, în general, comodificarea performanceului e chiar ultimul lucru de care să ne temem J, până la urmă, marii oligarhi și colecționari n-or să-și dorească prea mult să cumpere o acțiune pe care s-o performeze din când în când în living, în locul unui tablou frumos, care să decoreze peretele. Deci da, în contextul acesta, cred că lucrarea are un potențial critic destul de puternic și se înscrie în altă logică.

M.P.: Lucrarea noastră are mai multe puncte de pornire. Există o dimensiune care adresează problema producției imateriale, care este în centrul economiei de astăzi, dacă ne gândim la „immaterial labour” și la „immaterial production”. Noi propunem acțiuni ca obiecte și nu spunem că dispare obiectul sau piața (ar fi destul de naiv), ci că devine altceva și punem în discuție producția materială, care se bazează pe un anumit tip de logică economică.  Nu e vorba de o poziție stereotipă anti-, care, în sine, e destul de reducționistă și simplistă, ci, așa cum spune și Alexandra, de deturnare și de dematerializare. Dar proiectul are și altă dimensiune, așa cum remarca și majoritatea criticilor care au scris despre lucrare. Este despre memorie și istorie, în același timp. Despre istoria scrisă din „altă direcție”, despre cine este autorizat să o scrie. Faptul că un pavilion aparținând unei țări „periferice” își arogă dreptul de a face retrospectiva celei mai vechi și mai prestigioase bienale de artă din lume, are o dimensiune critică și politică evidentă. Faptul că „topim” mari capodopere prezentate în Bienală și le dematerializăm cu ajutorul câtorva corpuri reprezintă un gest care are și conotații critice. Asta nu înseamnă că urâm bienala sau lucrările respective. Lucrarea noastră nu este anti- sau pro- ceva. Nu e în alb și negru. Am vrut să fie complexă, să aibă umor și să găsească, din punct de vedere estetic, soluții inteligente, prin care să articuleze conceptele mai sus menționate. Și nu doar să le enunțe.

Prezența voastră la bienală abordează, indirect, mai multe probleme spinoase de interes local. Vorbesc în primul rând de condiția și statutul instituțional precar al dansului contemporan românesc. Credeți că prin prezența voastră la Bienala de la Veneția, poate cel mai prestigios eveniment politic de acest tip, ați lansat sau veți lansa un semnal de alarmă către autoritățile autohtone privind susamintita condiție?

A.P.: Sincer, cred că pe autoritățile autohtone le doare la bască. Nu cred că se va reacționa la nimic – singurele reacții la noi au loc atunci când cutare mafiot supără, probabil, cutare om politic (ca sa folosim alt termen J) sau cutare rudă ori pilă dă un telefon cuiva. Altfel, poate să vuiască presa din alte părți (de bine și de rău), noi ne ținem tari și nu răspundem niciunui semnal din afară – suntem bine noi cu noi, într-o troglodeală și o autosuficiență care o să ne ducă, în mod cert, foarte departe. N-am să încerc vreo falsă modestie, cu toate că proiectul nostru din bienală a avut, poate, unul din cele mai puternice ecouri, în țară, nici dintre prieteni nu ne-au felicitat prea mulți. Cât despre reacțiile autorităților – no comment. Noroc că performerii sunt în continuare opriți pe stradă în Veneția de oameni care le mulțumesc și îi felicită. Așa că în țară nu știu dacă vom reuși să schimbăm cu ceva statutul instituțional precar al dansului contemporan și al artei contemporane, în general  – dar poate sunt eu prea pesimistă.

M.P.: Nici eu nu mai sunt așa de convins că se mișcă lucrurile în țară. Mi se pare că exista foarte multă blazare în momentul ăsta. Sigur ca venim din zona dansului și al CNDB. Și e clar că ar trebui să dea de gândit autorităților atunci când doi coregrafi participă la un eveniment de asemenea anvergură, iar reacțiile sunt atât de bune. Dar cred, din păcate, că asta e logic numai pentru noi, cei direct implicați, nu și pentru autorități. Nu sunt prea optimist aici.

Ce veți face după ce încheiați proiectul de la Veneția?

A.P.: Avem alte câteva proiecte, atât împreună (tot în colaborare cu Manuel), cât și separat.

M.P.: Avem multe proiecte pentru anul ăsta și anul viitor. Prea multe pentru cineva ca mine, care se urnește artistic destul de greu J. Mai toate sunt propuneri venite din afara țării, deh , apropo de „autorități” locale, he-he.

Mulțumesc!

Alexandra Pirici, Manuel Pelmuș, O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneția, Pavilionul României la cea de-a 55-a ediție a Expoziției Internaționale de Artă – Biennale di Venezia, Curatoare: Raluca Voinea, Manager de proiect: Corina Bucea, Graphic design: Nona Inescu, Comisionar: Monica Morariu, Deputy Commissioner: Alexandru Damian; Performeri: Diana Spiridon, Cristi Nănculescu, Laura Andrei, Paul Duncă, Mircea Ghinea, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Beniamin Boar, Jean Lorin Sterian, Maria Mora, Bogdan Drăgănescu, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Gilda Stan, Serghei Chiviriga, Cristina Toma, Cristina Gavrus, Carmen Coțofană, Maria Baroncea; 1 iunie – 24 noiembrie 2013, Giardini della Biennale.

Alexandra PIRICI (n. 1982, trăiește și activează în București, România) are formație de coregrafă și artist performer, dar încearcă lucreze nedisciplinat, traversând diverse medii de expresie, inclusiv muzică și video. Lucrările ei au fost expuse / prezentate / reprezentate, între altele, la: Hebbel am Ufer – Berlin, Tanzquartier Vienna, Kanuti Gilde Saal – Tallinn, Nottdance Festival – UK, Kunstmule – Germania, Salonul de Proiecte / MNAC Anexa – București, Temps d'Images International Festival, the Balkan Dance Platform etc.

Manuel PELMUȘ, unul din cei mai cunoscuți reprezentanți ai dansului contemporan românesc în context internațional, activează în București și Oslo. Spectacolele lui au fost prezentate pe larg în Europa și SUA. A fondat Căminul Cultural, în 2011, la București, în colaborare cu Brynjar Abel Bandlienși Farid Fairuz. Manuel Pelmușa primit în 2012 Berlin Art Prize for Performing Arts oferit de Akademie der Künste Berlin.




Articole similare

Lasa un comentariu


Comentarii

RomanSew
1 mar 2017 @ 02:51

Spray Macho Man e o modalitate reală de a rămâne bărbat sexi la orice vârstă fără probleme de retrăire că de curănd o să apară disfuncţii în timpul actului sexual. Acest excelent remediu este o dovadă adevărată a faptului că pentru viaţa intimă sunt disponibili nu numai tinerii şi bărbaţii absolut sănătoşi ci şi bărbaţii niţel mai vâsnici. Vârsta de pensionare şi viaţă sexuală activă este perfect compatibilă pentru cei care folosesc excitantul Macho Man pentru restabilirea potenţei. Acest stimulator a vieţii sexuale este efectiv pentru diferite categorii de vîrstă. El este uşor în folosire şi practic nu are contraindicaţii. Vreu să expun o părere reală mai bine zis – părerea mea ca folositor şi cumpărător.


<a href=http://meinebewertung.org/ro/opinii-reale-macho-man-e-pentu-toti-care-vor-sa-devina-barbati-adevarati-increzuti-si-mindri.html>Instrucţiune de utilizare</a>