ADN Online - Arta, dans si noutati

Despre

Dansând cu lupoaicele sau critica criticii

Dansând cu lupoaicele sau critica criticii

de Sergiu Anghel

Critica teatrală, în gazetele de la noi, scrisă de așa condeie, trebuie neapărat să fie așa cum este. [1]

Nu știu dacă a avut cineva vreodată curiozitatea să analizeze în ce raport se află nomenclatorul de meserii cu ocuparea pe sexe a profesiilor cuprinse în acest op. Dacă n-ar fi fost critica de teatru și de dans – reprezentată azi eminamente de sexul frumos și slab – nu m-ar fi preocupat niciodată o astfel de temă. De fapt nu mă preocupă nici acum într-un sens analitic ci doar ca stupoare constantă. Te întrebi, cu alte cuvinte, unde sunt bărbații din meseria asta, și, nemaigăsindu-i, pe nicăieri, - cei puțini de care mai știm fiind firi retractile și mimozice, ascunse deja – definitiv parcă – între coperțile unor cărți în care au de(scris) un teatru ideal,  – constați că în corpul viu al spectacolului teatral, al festivalurilor, al dezbaterilor, al bătăliilor estetice și mai ales în spațiul dezbaterii publice, acolo unde este miza banului public și unde se conturează structurile viitoare ale acestei arte, criticul este… feminin iar critica… masculină. Nu mai avem – pentru a dezambiguiza – critici bărbați, critica devenind – probabil printr-o lege tainică a echilibrului…bărbată; bărbații adoptă o tactică non combat iar doamnele combat bine. Dau șah la regizor.[2]

În secolul trecut lucrurile păreau a sta taman pe dos. Ne-o spune un cunoscător al teatrului ce a avut la timpul respectiv șansa să vadă peisajul teatrului românesc de pe vârful unde se suise prin talent și geniu și de unde și-a putut deschide o perspectivă asupra ambilor versanți ai muntelui.[3] Reiese cu claritate că la vremea aceea, gazetarii de teatru erau fără vreo excepție – ce n-ar fi scăpat condeiului lui Caragiale – bărbați. Azi excepția este regula. Și totuși unul din ultimii mohicani ai genului mi-a dat o lecție despre ceea ce e critica de teatru la noi, lecție ce mi-a prilejuit această analiză peste timp. Iată istoria:


Într-o zi, un critic abil, numit mai sus mohicanul, mi-a pus câteva întrebări despre un spectacol montat de mine în provincie. Îi descoperisem atunci – în toată sinceritatea mea – lipsurile acelei lucrări odată cu tristeţea mea de a nu le fi putut remedia. Judecăţile critice apărute imediat după aceea ţinteau exact punctele indicate de mine deşi spectacolul nu-şi trăda slăbiciunile. Atunci am înţeles de ce i se cere autorului să-şi comenteze opera şi mai ales de ce unii critici (iar categoria la care mă refer aici este a celor serioși) obişnuiesc să-şi frecventeze „victimele”.

Există deci un tip de critic ce ţinteşte punctele „critice” ale unei opere, părţile ei vulnerabile, călcâiul ei oxidabil, neatins de nichelul băii thetice.  Revendicându-se –etimologic din grecescul krinein („a judeca” ceea ce este decisiv,crucial în operă) acest tip de critic este un „cruciat” al ameliorării; el utilizează capătul mortal al lăncii lui Ahile atacând incongruenţele operei, slăbiciunile ei, inadecvările osaturii acesteia la „carnea” ei, făcîndu-i – logic -  plăcere să taie în carne vie şi uitând – temperamental – să se folosească în egală măsură şi de celălalt capăt al lăncii lui Ahile care ,cum se ştie, avea darul de a vindeca. Adevărat spartan, acest tip de critic duce o politică tarpeiană în relaţia cu noii născuţi ai genurilor. El va accepta cu dificultate inovaţiile, adaptările sau eşecurile semnificative și nicidecum vulnerabilismul.[4]

La celălalt capăt al armei critice ahileice se situează o tendinţă atotvindecătoare, generatoare a iatrocriticii, a tipologiei criticului homeo/alopat, dispus să consilieze artistul, să dea „reţeta” operei şi să interneze nonvaloarea. Dacă e adevărat – după cum o afirma Călinescu în „Principii...” că un bun critic literar se recrutează din rândurile celor care au ratat cel puţin un gen literar este la fel de adevărat că, în artele scenei despre care vorbim aici, iatrocriticii provin dintre „vindecaţii” de un anumit gen spectacular. Incapabili să întoarcă arma (pe care de fapt nici nu o au) împotriva a ceea ce percep a fi propria lor imagine nostalgică, aceştia vor vedea doar partea sănătoasă a operei, legitimitatea ei în sine, şi, astfel, neputând produce o scriere esenţială asupra lucrării se vor limita la „prescrieri”.

Terțio, există o latură a criticii, de obicei insinuată în spaţiul cronicăresco-gazetăresc, ce oferă o nişă confortabilă unei tipologii „terţiare” de critici. Acești critici teatrali, ( cum singuri se definesc „întru adevăr” pe vreo carte de vizită  - singura, de cele mai multe ori, pe care au scris-o) sunt într-adevăr cei mai „teatrali” dintre criticii de teatru cu care ar dori să fie asimilaţi. Neştiind să mânuiască nici vârful de bronz al lăncii nici capătul ei miraculos aceştia atacă opera direct cu bâta, fapt critic ce nu poate duce decât la consecinţe echivalente cu datul cu băţul...în baltă.

Această „legnocritică” e practicată de cele mai multe ori – în simultaneitatea unui limbaj lignificat el însuşi – fie de către cozile de topor (partea schizoidă a instrumentului cu același nume) de tipul celor care scriu intermitent despre teatrul de mâine la „Teatrul azi” fie de către absolvente de filo, jurnalism independent, sau… comerţ exterior  a căror vocaţie este direct proporţională cu... recesiunea economică.

Despre al patrulea  tip de  critic – mai special – voi vorbi la sfârșit.

Cum actul critic există în principal ca raportare la o operă, tipologia creatorului poate fi un reper suplimentar în definirea tipurilor de critică şi de critici, pentru că – o credem – un anumit tip de critic va alege, cu precădere, un anumit tip de autor.

Prin opera sa autorul dezvoltă gradual un spaţiu subiectiv, o textură consubstanţială conţinuturilor sale semnificative, în care, indiferent de modul depănării ei, în final, el nu face decât ca, asemeni unei arahnide, să se centrocentreze; să plaseze punctul central al fiinţei sale în centrul propriei „pânze”. Eroul, teza, sensul, orice altceva putând constitui centrul operei nu poate fi decât de-o substanţă cu creatorul. Când spune: „Madame Bovary c’est moi!”, Flaubert forţează limitele formulării memorabile în ideea de a ilimita principiul. Că din acest tip de parafrază – în fapt un act creator – o fostă colegă din anii de studenţie, care „se ocupă” de teatru azi, dedusese că Flaubert era homosexual nu trebuie să-i mire decât pe cei ce n-au avut revelaţia a ceea ce s-a priceput la un moment dat din propria lor operă.

Centrându-se, autorul creează, paradoxal, un loc „privilegiat” al tuturor ce atrage irepresibil spectatorul, oferindu-i posibilitatea identificării – prin intermediul eroului – cu autorul însuşi. Spectator, erou şi autor devin una. Fascinaţia centrului este atât de puternică încât oricine, chiar şi un tâlhar, citind Evanghelia, se va deroba dinamicii „similarului care atrage similarul”, neidentificându-se cu Barabas ci cu Isus ca centru al  Evangheliei. Forţa acestei legităţi se extinde până la limitele reversului: ne identificăm cu „eroul” chiar şi atunci când asistăm la tribulaţiile unui gangster, cu condiţia să fie „centrul”  operei.

Accesul spectatorului la centru certifică realitatea acestuia ca cer locuibil, validând funcţionalitatea universului creat de autor. Într-un anumit fel, „a vedea centrul”, a avea acces la identificare este sinonim cu o regenerare a operei, cu o nouă geneză a acesteia, cu o re-Facere. Din perspectiva aceasta, katharsis-ul – inaccesibil operei critice – este o resurecţie a spectatorului în planul de viaţă al eroului în a cărui inimă (centru) locuieşte creatorul acestuia. Dacă este adevărat că opera critică nu purifică (în treacăt fie spus vocaţia ei, mult mai evidentă la noi este aceea de a macula) se pune întrebarea dacă poate înţelege ceea ce nu este capabilă să facă. Întrebarea devine retorică pentru că este logic ca cineva să nu poată face ceva ce nu înţelege cum se face. În fapt, de la căderea îngerilor şi până la „cronicile digitigradelor” problema fundamentală a criticilor şi a criticii rămâne închisă în limitele similitudinii cu o prismă și a dificultății acesteia de a vedea lumina altfel decât sub forma descompusă a spectrului ei. Or, imposibilitatea aceasta fiind un dat, este evidentă limitarea senzorilor criticii pentru zonele ”colorate” ale operei.

La baza instinctului critic stă ascuns, lucrând în obscuritate acest adevăr teribil, „Comprendre c’est égaler” nefiind decât scrâșnirea din dinţi a neputinţei; o escamotare orgolioasă a adevărului că nu poate fi vorba de egalare decât prin identificare; iar identificarea nu este posibilă decât prin iubire; prin plasarea obiectului interesului tău în centrul existenţei tale. E simplu; îi  înţelegem mult mai bine pe cei pe care-i iubim, fiindu-ne interzisă cunoaşterea celor pe care-i urâm. De aceea un critic profesionist nu va scrie sub imperiul animozităţii decât dacă doreşte să demonstreze că n-a priceput nimic dintr-un anume autor. A înţelege opera presupune dorinţa sinceră de a o „cuprinde”, ce se transformă, în varianta denaturării acestui instinct, în a-i „surprinde” viciile. Tehnica „radiografiei” operei se transformă într-o operă de iradiere a acesteia.

Incapabilă de extazul tipului de identificare amintit, critica „vârfului de lance”, orientată precumpănitor către „alcătuire” se exersează în a „dezalcătui”, şi, neputând să înţeleagă fără să „desfacă” ( în maniera „descoaserii” l-a care m-a supus şi criticul despre care am vorbit la început ) eşuează în iluzia că „desfăcând” poate sa şi „facă”, „la loc” sau „în loc”, să înlocuiască, nefăcând în fapt altceva decât să macereze opera. În esenţă, procedura este diabolică; gestul ei ultim, cu ifose auctoriale se recomandă ca Facere a unei alte Faceri din elementele Facerii însăşi; ca o contrafacere. În plan spiritual, fiinţa critică „par excellence” este Diavolul - διάβολος  = calomniator, acuzator, pârâș etc.

Dorinţa acestuia de a diseca, de a raţionaliza „finalităţile” Creatorului îi vine dintr-o inacceptare de fapt a Creaţiei ca mister. Incapabilă să accepte  paradoxul creaţiei „de nihilo”, a unui univers în egală măsură palpabil şi spiritual, fiinţa demonică, destructurantă par excellance încearcă să releve pilonii neantului pe care e construită Opera, insinuând cu voluptate perversă că ceva consubstanţial propriei fiinţe susţine universul acesteia. Altfel spus, dacă Creatorul a făcut Opera din nimic, fiinţa critică, enantiomorfă, se revendică dintru începuturi, acţiunea ei obsedată fiind aceea de a demonstra că pe ea, (pe neantul ei) se sprijină lumea.

Al patrulea tip de critic (dintr-o serie ce pare a fi „legiune”) este criticul căuzaș. Căuzașul e un partizan à outrance care crede (până la nivel de crez) că a găsit ”calea justă” pe relația cu o anumită formă de artă, cu un stil, sau cu o grupare partizan stilistică, și care, astfel, înrolându-se, cu arme și bagaje, într-un afluent al unei forme de artă, a cărui temperatură e identică cu cea a spiritului său, se transformă total într-un rezonator al fenomenului respectiv, făcând ca cerneala sa să curgă doar în avalul propriei opțiuni. Un astfel de critic – ce ar trebui, admițând regula clasică a imparțialității breslei, să scrie și să judece fenomenul cultural pentru care pretinde a avea competență, în întregul său – nu va produce decât texte pro-domo, atunci când nu va cădea în simplă propagandă. Mai stranii și mai de neînțeles devin lucrurile atunci când un întreg segment (de regulă delimitat de regulile nescrise – adică neajunse la scriere – ale segregării pe generații) al breslei criticești se angajează în susținerea partizană a partizanilor. Ajungi să nu mai înțelegi nimic. Harta ”hidrografică” a artelor spectacolului de la noi nu mai are nici o logică, prezentând o halucinantă inadvertență a dinamicii raportului dintre afluenți (noile curente) și mainstream (fluxurile majore, colectoare). Noile ”pârâiașe”, apărute odată cu ploaia de bani cu care instituțiile de stat finanțatoare susțin nu oameni credibili ci proiecte ”incredibile” aprobate de oameni puțin credibili, par a se opune legii gravitației refuzând integrarea într-un curs principal, căruia, acolo, să-i aducă plusul de prospețime bănuit. Fenomenul curgerii acestor artere nu mai îmbracă vesela și zglobia imagine a unui râuleț prizărit după vreo aversă ci, mai degrabă, scurgerea verde și greoaie, a unui canal de drenaj. De fapt, dacă ar fi să sintetizăm retorica căuzașului de pârâiași, și nuanțând sinteza cu culoarea locală a replicii popoviciene de mai sus, am putea spune că ceea ce vor dumnealor este ca ”bătrânul” Danub să facă bine și să nu mai profite de harul hidrologic românesc, să-și închidă gurile afluenților și să lase toată ploaia să curgă în albiile înguste ale șanțurilor de drenaj săpate cu osârdie de aceștia. Criticul căuzaș, trădându-și astfel deontologia, se transformă într-un agent al stilisticii care l-a absorbit total îmbrăcând profilul ectoplasmatic al unei fantome ce face de fapt fundraising indirect din perspectiva inconsistentă a omului care nu cere cu argumente ci pretinde ritos fără nici unul, afară doar de acela al mistificării și al realității de fapt că plutește pe valurile mici ale fenomenului minor la care a aderat total suindu-se în aceeași barcă cu o specie de luntrași a căror unică vocație este de a târî barca pe uscat.

Cum se poate totuși ieși din această ”biremă” nefastă?

Există totuşi o mântuire chiar şi pentru ultima categorie – atât în ordinea abordării cât și în cea morală - de critici; angajarea sinceră pe frontul unei bătălii, fie ea literară sau artistică, după stabilirea unei strategii echivalând cu un crez dedus dintr-o realitate palpabilă și care să ”dea șah” nu doar Regilor ci și tuturor regizorilor,regizorașilor și – mai ales – pârâiașilor de-un sezon-două, cât plouă…

Altfel, asemenea lui Ahile cel dinaintea războiului troian, critica, indiferent de armele ei, va rămâne deghizată în fuste și, asemenea unui canis latrans va urla, inutil, la luna de pe cer.


[1] I.L.Caragiale, Cercetare critică asupra teatrului românesc,  România liberă, 1878.

[2] Cf. Sah la regizor, Ed. Fundația Culturală Română, 2003.

[3] ”Apoi, gazetarul mai are ușa deschisă la toate repetițiile teatrului, precum și liberă trecere printre culise și pe scenă, unde se poate găsi foarte de aproape cu multe ademeniri…” și, ” Mai pune la urmă că, îndeobște, gazetarul se află în strânsă legătură de prieteșug cu actorii, cu actrițele și mai ales cu întreprinzătorii și speculatorii de teatre, cu cari adesea, dupe sfârșirea spectacolului, merge la souper: acolo, ca și în teatru, gazetarul are scaunul său gratis; iar in urma petrecerii, lui i se încredințează gingașa sarcină de a ocroti onoarea și reputația cutărei artiste, conducând-o până acasă...” I.L.Caragiale, Cercetare critică asupra teatrului românesc - CRITICA TEATRALĂ ȘI PRESA NOASTRĂ, - “Romania literara”, 1878.

[4] Termen introdus de noi, prin care înțelegem strategia unor alcătuiri, fie așa-zis coregrafice, fie localizabile în zona teatru-dans, fie în cea greu definibilă a performance-ului.



Articole similare

Lasa un comentariu


Comentarii

RomanSew
1 mar 2017 @ 03:58

Fiecare bărbat vrea să fie mereu tânăr şi viguros. Dar vârsta şi unele patologii somatice storc de puteri corpul uman, mai ales afectează sfera sexuală. Am trecut şi eu de 35 de ani şi au apărut probleme cu libido. Cel mai rău din această poveste e că asta a obserat soţia. Nu ştiam cum să procedez încercând fel de fel de metode şi preparate de restabilire a puterilor bărbăteşti. Efecte erau dar slabe, am căzut în pesimism total, mă străduiam să vin mai târziu de la serviciu şi să dau vina pe oboselă. Însă soţia mea a procedat foarte corect aducându-mi un flaconaş cu picături pentru bărbaţi El Macho spunându-mi: „Acest medicament ocupă un loc de frunte printre remediile eficace de ridicare a potenţei. El este produs în formă lichid, e testat clinic şi şi-a demonstrat eficienţa aducând bucurie multor cupluri, încearcă-l şi tu!”. Acest remediu a fost recomandat de prietena ei care tot a suferit astfel de probleme cu soţul. Ştiţi, am fost plăcut surprins de efectul lui şi doresc să vă dispun opinia mea ca folositor şi cumpărător real.


<a href=http://meinebewertung.org/ro/picaturile-el-macho-pentru-barbati-sensatii-feerice-si-un-sex-sanatos.html>de opinii şi au lăsat comentarii</a>

ColinFab
28 nov 2016 @ 12:37

Salut la to?i, ma cheama Ana, eu am 25 de ani ?i vreu sa scriu cum m-a ajutat Fito spray pentru slabire, sa rezolv problemele cu greutatea. Aproape fiecare membru din familia mea are s-au a avut excesul de greutate aceasta se transmite din genera?ie in genera?ie.

Cu parere de rau n-a trecut aceasta boala genetica ?i alaturi de mine. Eu mi-am pus scopul sa slabesc in orice mod, am incecat sportul, diete, diferite preparate, dar cu adevarat m-a ajutat numai Fito.

Cum ?i cand am aflat despre efectul Fito spray pentru slabire

Cum deacum am spus, am incercat multe metode de slabire, multa informatie importanta am aflat pe forumurile speciale. Comentariile despre Fito spray mi-au parut cele mai bune, unele femei scriau ca au obtinut rezultate excelente intr-o perioada foarte scurta. In comentarii de asa fel eu nu credeam caci stiam ca multe din ele sunt inselatoare, dar trebuiam sa incerc ceva nou ca sa scap de excesul de greutate.

Fito slabire prin pulverizare

Vroiam sa stiu cat mai mult despre acest produs, citeam articole, comentarii, opinii, complect m-a convins sa incerc o prietena de a mea, care singura s-a folosit de acest spray si a ramas multumita. Inca un moment important pentru mine era influienta spreyului asupra sanatatii, nu vroiam sa pierd greu tate si sa obtin din aceasta cauza. Mai o problema consta in aceea, unde se poate de gasit produsul calitativ, multa lume scria ca a cumparat imitatii si n-a obtinut rezultatul dorit


<a href="http://infazavr.org/comentarii-despre-fito-sprey-penru-slabire-inselare-sau-adevar.php">conduce cafeaua verde, toxinele</a>