ADN Online - Arta, dans si noutati

Despre

Era spectacolelor jucate de două ori

  • Era spectacolelor jucate de două ori 1
    Credite: Spectacol Alice în țara minciunilor
  • Era spectacolelor jucate de două ori 2
  • Era spectacolelor jucate de două ori 3
  • Era spectacolelor jucate de două ori 4
  • Era spectacolelor jucate de două ori 5
  • Era spectacolelor jucate de două ori 6

de Alexandra Nistor

Un coregraf. Viziunea lui. Nervi întinşi, glezne sucite, articulaţii epuizate. 157 de ore petrecute în sala de repetiţii. Give or take vreo 57. Sute de idei abandonate, topite, transformate. Experimente. Refaceri. Redefiniri. La final, două vizionări. Un examen şi o gală. Spectacolele-examen au, azi mai mult ca niciodată, o viaţă intensă, dar scurtă. Proiectele, la care artiștii lucrează oricât între câteva zile şi un an sau chiar doi, devin, în majoritatea cazurilor, produse de elită care ajung doar pentru cei norocoşi şi direct interesaţi de arta mişcării. Restul publicului să își pună pofta în cui. O parte din coregrafi nu găsesc scenă, alţii nici nu se mai obosesc să caute.

Cei care vor să îşi ducă proiectul către publicul larg se lovesc mai mereu de refuzurile celor care administrează scenele mult râvnite. Ca proaspăt-absolvenţi, nu au încă un nume, deci nu se ştie cât public vor reuși să strângă. De ce să riște, deci, managerii spațiilor culturale să le pună sala la dispoziţe, fie și numai în zilele în care stă pustie şi nejucată de nimeni? Măcar în câte o zi de luni, o dată pe lună? Nu, nu, ar fi prea mare deranjul. Aşa că, de obicei, spectacolul de licență, bun, rău, e înmormântat chiar înainte să împlinească trei prezentări. Nu-i nimic, spun unii absolvenţi. Parcă pe principiul „sunt acrii struguri, fiindcă nu pot să ajung la ei”, unii mă asigură că oricum își gândiseră piesa să fie jucată o singură dată. „Nu am conceput-o pentru a fi jucată de mai multe ori” spune Mihaela Culda despre dizertaţia ei. „Pentru mine a fost un laborator de căutare în mai multe direcţii, cum ar fi viziune regizorală, vocabular de mişcare, expresie corporală....Nu regret că l-am jucat de 3 ori cu sala plină şi atât.” Nici Andreea Novac nu a vrut să îşi ducă licenţa mai departe de Gala UNATC, deşi dansatorii din spectacol ar fi vrut să îl joace din nou. Pentru Andreea, însă, „Corp şi Anticorp” a fost mai degrabă pretextul unor întâlniri artistice care au îmbogăţit-o. Se bucură şi astăzi că, lucrând la acest proiect, i-a cunoscut pe Istvan Teglaş, „dragostea mea artistică” şi pe Elena Păun, Catrinel Catană şi Mihaela Culda. 


Între timp, însă, foarte mulţi dintre coregrafii tineri caută, naiv, tot în Bucureşti, spaţiul să se exprime. Le-a zis cineva că în capitale se investește în cultură. Nu și-au setat, însă, bine GPS-ul. Ceva mai la Vest probabil că ar fi avut mai multe şanse. Acolo există suport, granturi şi burse, spaţii şi bani pentru coregrafiile artiştilor tineri. La noi, însă, dansul contemporan n-are nici popularitatea, nici statutul altor arte cu state mai vechi, aşa că şi dansatorii şi coregrafii mai au de aşteptat până să aspire la o stare de normalitate. O normalitate la care visează şi profesorii Secţiei de Coregrafie: „Am văzut foarte multe spectacole gândite ca examen de absolvire mai bune decât ceea ce au scos în ultimii ani coregrafi de renume. Spectacole pe care nu ajungem să le vedem decât noi, profesorii şi colegii realizatorilor. Ar trebui să existe protocoale cu diferitele scene din Bucureşti, astfel ca aceste spectacole să poată fi rejucate. Noi am căutat un sprijin în CNDB ani la rândul. Acum nu mai au resurse, dar  nici înainte, când ar fi putut susţine proiectele absolvenţilor, nu au făcut-o. Nu ştiu de ce. Îmi scapă explicaţia.”  povesteşte lector univ. dr. Liliana Iorgulescu, profesor la UNATC. Nici eu n-am reușit să aflu de ce, pentru că nu am primit niciun răspuns din partea conducerii CNDB.

Raluca Ianegic, profesor universitar doctor la Facultatea de Coregrafie, crede, însă, că fiecare coregraf ar trebui să se responsabilizeze când vine vorba de găsit un spaţiu potrivit proiectului său. Ceea ce nu a oprit-o să își ajute o parte din studenţi (Alexandra Căpitănescu, Cătălina Gubandru, Arcadie Rusu şi Loredana Nicola) să îşi găsească o scenă neconvențională, atunci când a crezut foarte mult în proiectele lor. “Ar trebui operată o selecţie şi cernute cele mai bune spectacole. Totuşi, ar fi bine ca şi spectacolele mai puţin convingătoare să fie lăsate să funcţioneze, pentru ca dansul contemporan să se afirme cu toată diversitatea care îl caracterizează”. Pentru ca asta să se întâmple nu ar fi nevoie să se reinventeze roata, ci doar o cale prin care spectacolele absolvenţilor să ajungă şi la un public mai larg şi mai puţin specializat, crede Arcadie Rusu: “o microstagiune care să-i permită fiecărui student să-şi vadă munca nu numai în note şi diplome, ci şi în ochii unui spectator care habar nu are despre dansul contemporan. Ar fi de-ajuns o  colaborare de-o săptămână a UNATC-ului cu un spaţiu public de artă, un teatru, de exemplu, iar intrarea la spectacol să fie gratuită.”  Un sistem care, de altfel, a funcţionat cândva, pe vremea Studioului de Teatru Casandra, un laborator experimental care a găzduit, între 1957 şi 2007, peste 300 de premiere teatrale studenţeşti. Un loc unde şi-au găsit vocea generaţii întregi de actori, regizori, coregrafi şi dansatori. Până acum cinci ani, când s-a tras ultima cortină. Clădirea Casandrei era prea veche şi trebuia reparată urgent. Atât de urgent, încât n-a fost consolidată nici până astăzi. Probabil ar fi inutil să vă amintesc că, între timp, nimeni nu a deschis nici măcar un spaţiu care să preia funcţiile bătrânului Studio. Nu e de mirare, deci, că what happens in UNATC, stays in UNATC. Spectacolele studenţilor sunt văzute doar de studenţi şi profesorii lor.  Se joacă de două ori, a treia e cu noroc, e semnul unui mic succes personal. Cum spunea Arcadie Rusu: „am reuşit să ajung la cifra 3”. La continuitate încă nu îndrăzneşte nimeni să viseze.

Andreea a rămas, însă, cu un gust amar, pentru că nu a avut libertate totală când a conceput spectacolul-examen. „Începusem un proiect foarte abstract, în care existau nu 4, ci 5 oameni, alţii decât în distribuţia finală. La examenul de semestru, însă, profa mi-a zis să schimb tot, altfel nu mă bagă în examen (....) În UNATC, nu ţi se spune de ce să schimbi, ci doar să schimbi. Nici măcar cu ce să schimbi. Am schimbat, însă, şi bine am făcut, pentru că am cunoscut aceşti patru oameni faini.” Frâne i s-au pus şi lui Atilla Bordas, până când a decis să nu le ia în serios. Aşa că a făcut fix cât trebuia ca să plutească fără griji prin Facultatea de Coregrafie și să își vadă de proiectele lui: „În primul semestru mi-am dat seama că nu despre asta e vorba atunci când vorbim de coregrafie şi că nu prea aveam ce învăţa de la profesorii mei. Tocmai de-aia am continuat să evoluez individual, creând contexte de lucru cu nişte oameni doritori de muncă şi interesaţi de cercetare în teatru şi în dans. La facultate, făceam spectacolele pentru examene în câteva zile şi, chiar şi-aşa, reuşeam să ating nivelul colegilor care lucrau până şi 3 luni pentru o coregrafie de 5 minute.”  Acum Atilla este coregraf, regizor şi interpret freelance în spectacole montate peste tot în ţară. Şi-a dat seama că nu are nevoie de Bucureşti ca să îşi vadă viziunea pusă în scenă şi crede că şi publicul şi spaţiul pot fi găsite. (Numai) Dacă ştii să cauţi. „Nu numai Bucureştiul există. Cine trăieşte în Bucureşti şi vrea să creeze numai acolo, nu înţelege propoziţia asta, dar asta este treaba fiecăruia.”




Articole similare

Lasa un comentariu


Comentarii

Nu exista nici un comentariu la acest articol.