ADN Online - Arta, dans si noutati

Despre

Fotografie de grup

  • Fotografie de grup 1
    Credite: Francie Diep
  • Fotografie de grup 2

de Cristiana Gavrilă

Publicul

Ştim că nu există un public, ci „publicuri”. Însă, în ultimii douăzeci de ani, în România, aceste multe „publicuri” par a se fi contopit sub dictatura unui singur gust estetic şi a unei necesităţi unice: divertismentul. Poate fi influenţa televizorului, care a coborât nivelul distracţiei la forma de băşcălie în manifestările ei cele mai vulgare (pierzând încărcătura de inteligenţă mascată în puţină grosolănie... şi aici nu pot să nu-mi amintesc o conferinţă susţinută de Ana Blandiana despre „Băşcălia la români, de la apărare la sinucidere”). Cert este faptul că s-a născut un public uniformizat, majoritar, aproape plat şi înfiorător de comod în privinţa aşteptărilor şi „pretenţiilor” pe care le investeşte într-un spectacol sau în orice formă de manifestare estetică, încurajat şi de subordonarea sau sclavia multor instituţii în faţa noţiunilor de cerere şi ofertă, nişte termeni discutabili în absenţa unei legislaţii care să echilibreze raportul. 

Atât timp cât performanţa artistică este măsurabilă, în primul rând, în cifre şi sume (număr de spectatori, număr de bilete vândute, număr de reprezentaţii, sume încasate etc.), formula cea mai uşor accesibilă pentru manageri a fost să se adapteze la cerinţele acelui public mai numeros. Ar fi fost greu şi probabil neprofitabil (dacă ţinem cont de această grilă de evaluare) să începi să atragi un public, să-l educi, să-i oferi variante. Pornind de la o categorie de spectatori (reprezentativă ca procent, dar nu ca posibil receptor de artă şi formator de gust), s-a indus şi s-a impus o normă estetică de compromis devenită reţetă de succes. Astfel că, în zilele noastre, într-o lume în criză (cu toate conotaţiile ei), putem trăi fenomenul sălilor pline, dar rămânem cu aceeaşi întrebare legată de gratuitatea actului artistic. În lipsa unei legislaţii responsabile şi corecte faţă de fenomenul pe care îl vizează, normele administrative confuze au contaminat arta şi uneori i-a derutat pe artişti. Acest fenomen s-a manifestat mai vizibil în zona dansului decât în alte părţi. E obositor numai dacă te gândeşti la cât curaj şi câtă muncă au stat în spatele acestor încercări interminabile de a argumenta necesitatea unei instituţii plasate într-un contact real cu un fenomen, care nu poate fi încadrat în pronosticurile succesului de public larg. A nu se înţelege din această afirmaţie că publicul este singurul responsabil sau vinovat pentru o anume stare şi că ar fi obligat să se identifice cu fenomenul. Dansul contemporan nu este tocmai cea mai accesibilă formă de spectacol iar, în mare măsură, aşa şi trebuie să rămână. Spectatorul care vrea un musical sau dansuri de societate se va duce singur spre acel loc, nu trebuie păcălit că îl va găsi unde el nici nu i-ar fi rostul. Şi nici artiştii nu cred că ar trebui să-şi adapteze discursul ca să răspundă unei necesităţi care nu-i preocupă organic. Şi aici, dansul contemporan de la noi câştigă o mare bilă albă, pentru că indiferent de contextul social, administrativ, economic, cei mai mulţi dintre artişti au ţinut cu dinţii de cei câţiva metri câştigaţi în cursa asta de obstacole.

Dezvolt această analiză (asumată cu toată doza ei de subiectivism) legată de public şi dansul contemporan, pentru că o mare parte dintre piedicile „administrative” care au urmărit iniţiativele în această zonă (să sperăm că ele rămân un fapt ce ţine de timpul trecut), culminând cu problemele legate de spaţiu şi de structură prin care a trecut Centrul Naţional al Dansului de curând, îşi au rădăcinile în acest fel rigid de a măsura „eficienţa” în număr de spectatori şi „performanţa” în sume şi număr de beneficiari. Să pui toate formele de spectacol într-un pat al lui Procust nu este în avantajul nimănui, nici al artiştilor, nici al publicului, nici al autorităţilor.

În ultimii ani, dansul contemporan îşi găsise un public, chiar în sensul unei comunităţi deschise care avea mulţi adepţi în rândul tinerilor. Acea ruptură dintre artişti şi spectatori, care s-a petrecut în acest domeniu, începea să fie depăşită, iar un public „autoselectat” era dispus să recupereze fenomenul din mers. Dacă în alte arte, receptarea a însoţit continuu modificările de fond şi formă, în dans, cei mai mulţi dintre artişti, fiind lipsiţi de resurse aici, au plecat cu rezidenţe în afară, au ars etapele extraordinar de repede, au lucrat în alte părţi, şi s-au întors cu o altă acumulare de informaţii. Au asimilat formele acelea de expresie, s-au sincronizat cu fenomenul de acolo, au pornit pe un alt drum, în mod asumat sau nu, dar nu au mai găsit în ţară un public care să fi trecut prin aceleaşi faze, astfel încât să aibă acces la forma lor de exprimare. Ca disciplină, dansul a avut de câştigat, însă ca fenomen a pierdut mult în raport cu publicul. A fost un fapt natural, ca artist nu poţi rămâne înregimentat în forme vechi. Ceva asemănător s-a întâmplat, mai recent, în domeniul cinematografiei, „noul val” premiat la cele mai intimidante festivaluri de film, în ţară nu a mai găsit aceeaşi rezonanţă cu spectatorii. Norocul filmului românesc a fost apariţia unor oameni care şi-au asumat pe cont propriu producţia şi promovarea. În virtutea unor lecţii învăţate tot din afară (şi asta chiar este o pildă frumoasă), au apărut nişte personaje convinse că trebuie să aplice, şi aici, aceleaşi principii. Păstrând proporţiile, dar reţinând exemplul, asta a lipsit dansului contemporan. Şi mai ales, o consecventă susţinere teoretică şi mass-media, de care filmul a avut parte. Orice încercare de a aduce ceva nou este percepută ca o avangardă. Iar toate avangardele au avut în spate o ariergardă (restrânsă sau entuziastă, după puterea de convingere şi noroc). În limbaj „profan”: trebuie asigurat spatele luptei ca cineva să-şi arate în faţă cucerirea finală. Adică receptarea, deci publicul. Asta era sarcina cea mai grea a CNDB-ul, să-şi recucerească publicul şi şi-a asumat misiunea. Făcuse paşi solizi pe acest traseu. Mihai Mihalcea îmi povestea într-un interviu: „Prin tot ce am făcut la CNDB am încercat să ne formăm un public. Am însoţit toată partea artistică şi cu un discurs teoretic. Şi chiar se născuse un nucleu acolo. Am crezut că publicul va migra după noi, dar din păcate nu s-a întâmplat acest lucru”. În condiţiile unei instituţii nomade, un program coerent, cu viziune şi scop s-a transformat de fiecare dată într-un început fără capăt, indiferent de eforturi şi argumente, un fel de drum al lui Sisif. O fi vreo emanaţie magnetică în zona asta de lume care nu lasă lucrurile să se împlinească până la capăt? 




Articole similare

Lasa un comentariu


Comentarii

Nu exista nici un comentariu la acest articol.