ADN Online - Arta, dans si noutati

Despre

Imperiul comunicării. Corp, imagine, relaționare

Imperiul comunicării. Corp, imagine, relaționare

de Igor Mocanu

Suntem cu toții de acord că societatea în care trăim este una a mass-mediilor și a relațiilor publice, într-un cuvânt, a spectacolului extins la o lume întreagă, așa cum analizase și, într-o oarecare măsură, prevăzuse Debord. Ceea ce nu anticipase Debord și nici un alt situaționist internațional după el este posibilitatea ca toată lumea, adică și publicul, să urce pe scenă, totul să devină spectacol și nimeni, cum remarcă astăzi Groys, să nu mai asiste la reprezentația spectacolului. Aici ne aflăm în acest moment și din acest punct începe povestea și cartea lui Aurel Codoban, Imperiul comunicării. Corp, imagine, relaționare, apărută în 2011 la Editura Idea Design & Print din Cluj, în din ce în ce mai solida Colecție „Refracții”.

Pe scurt, vestea proastă e că suntem în deep shit, iar datele problemei arată în felul următor. Dacă în Evul Mediu și apoi mai încoace, în Renaștere, corpul uman era un fapt cultural indezirabil, aflat undeva la umbra sufletului și supus tuturor exercițiilor de imersiune posibile, sufletul fiind, de fapt, adevărata realitatea umană și transcendentă în același timp; astăzi, începând cu secolul XX și ajunși, iată-ne, în secolul al XXI-lea, corpul a devenit singura realitate umană existentă, sufletul a murit odată cu Dumnezeu și numai fraierii mai pot crede că înafară de realitatea corporală mai există ceva în care să crezi pe lumea asta.


Însă totuși corpul este deținătorul unui limbaj nonverbal prin care noi mai putem comunica între noi, întrucât corpul este, cum se exprimă Aurel Codoban, „o interfață a programărilor culturale care îl traversează”. Iar dacă este deținătorul și manipulatorul unui astfel de limbaj, înseamnă că putem deveni autorii unei semiologii a corpului, în oglindă cu o hermeneutică a lui, iar aici rezidă miza marii bătălii care se duce acum. Bătălie între cine și cine? Între corp și mass-media ar fi una din variantele răspunsului. Căci corpul, așa autosuficient cum este astăzi, el nu mai nici fabrică sau mașinărie cum îl reprezentase Vesalius, dar nici o încâlceală inextricabilă de mațe și organe cum îi trecuse prin imaginație lui Descartes și pleiadei Cabinetelor de Curiozități să ne reprezinte, ci imagine. Dar nu o imagine analogică, adică o reprezentare iconică echivalentă cu ceea ce este sau ar putea să fie corpul nostru în realitate, sugerat în comunitate, în sânul alterității noastre, ci una indicială, adică explicită: acesta este corpul meu, nu e nimic mai mult sau mai puțin decât ce îți arăt că este. Și tocmai de aceea, din faptul că prima impresie care contează este și ultima, voi avea grijă să-l marketizez cum se cuvine. Iar aici intervine mass-media, mai exact televiziunea, care mă ajută să fac publicitate continuă corpului meu.


Dacă până acum, în comunicarea clasică, aceasta presupunea transmiterea de informații, odată cu noua imagine a corpului, comunicarea înseamnă relaționare. Corpul nostru nu mai transmite informații, ci se ocupă de construcția relațiilor în rețea, din imagine în imagine. Operăm astfel, spune Aurel Codoban, trecerea de la ideologie la imagologie, adică de la cunoașterea analitică, la dictatura imaginii fără discernământ prejudecat: „Imagologia nu cuprinde numai publicitatea, ci, ca formă de comunicare socială instalată de televiziune, se extinde la relațiile publice, dar și la designul obiectelor de consum și al stilului de viață. Ideologia se impunea realității grație forței atribuite cunoașterii; imagologia e mai puternică decât realitatea datorită comunicării: omul nu mai știe din proprie experiență, nu mai are experiență directă, și atunci realitatea este pentru el ceea ce i se spune, mai precis, ceea ce i se arată”. „We have a winner!”, cum spunea Darren Aronofsky în Requiem for a Dream (2000), unde TV show-ul aduce spectatorul, mai exact spectatoarea (Ellen Burstyn), la psihiatrie.


Dar lucrurile nu stau chiar atât de nasol. Vestea bună, spune Codoban, este că toată narațiunea aceasta a comunicării contemporane prin corpul care construiește relații are termen de valabilitate acreditat doar în Vest, în Occident și în culturile care îl formează. Dacă vrem să scăpăm din ea, din rețea, din Matrix coroborat cu Facebook, nu trebuie decât să emigrăm pe o insulă ruptă de continente, în sânul vreunui trib rupt de restul lumii. Căci, aș preciza, narațiunea nu este valabilă numai în Occident, ci peste tot unde capitalul mondializat decide că poate să rezide occidentalul oferit ca nivel de trai și cultură importată colonial.


Aurel Codoban, Imperiul comunicării. Corp, imagine, relaționare, Idea Design & Print Editură, [Colecția „Refracții”], Cluj, 2011, [103 p.].




Articole similare

Lasa un comentariu


Comentarii

Nu exista nici un comentariu la acest articol.