ADN Online - Arta, dans si noutati

Despre

În căutarea corpului pierdut


de Lorena Lupu

Valentina de Piante Niculae este nu doar genul ăla de dansator-coregraf plin de creativitate, care te face să te întrebi de unde-i vin ideile, ci şi unul dintre cei mai serioşi cercetători în domeniu. La întâlnirea noastră a venit cu două mape imense şi mi-a mărturisit suav: ”Cu cât descoperi mai mult, cu atât viziunea ta evoluează. Ceea ce-ţi voi spune acum va fi valabil doar pentru azi”. E în regulă, şi noi iubim angajamentele pe termen scurt.

Te rog să-mi povestești câte ceva despre metoda ta.

VALENTINA: E mult spus „metodă”. Să-i zicem cercetare, direcţie posibilă de lucru. Ca pedagog şi coregraf, cercetez, de la primele antrenamente şi până la laboratorul de compoziţie, o metodă care porneşte de la propriul corp – pe care îl simţi, îl percepi, îl trezeşti – pentru a-ţi sparge propriile limite psihofizice, pe baza unor sisteme teoretice şi practice de lucru conturate încă din anii 60: şcoala lui Mabel Todd, metoda lui Moshé Feldenkrais, tehnica lui Frederick Alexander – sunt foarte mulţi care au în comun punctul de pornire: explorarea atentă a propriului corp pentru a scoate de acolo un limbaj original.

Prin urmare, pui accent pe individualitate?

Da, mă interesează originalitatea de expresie, modul în care tu poţi face ca un gest să devină mai radical, mai sensibil, mai complex. Să vorbească pe mai multe planuri. Am observat că somatica, obiectul cercetării mele de acum, poate ajuta într-adevăr artiştii la descoperirea celorlalte corpuri dinlăuntrul lor. Avem mai multe personalităţi virtuale – prin urmare, avem mai multe corpuri. Stările variate de conştiinţă se somatizează în mai multe corpuri. Mă fascinează în special metodele Feldenkrais şi Body-Mind Centering, aceste instrumente de lucru foarte diferite, care, combinate, dau rezultate excelente.


Să vorbim puţin despre Body-Mind Centering.

Creatoarea acestei abordări, Bonnie Bainbridge Cohen, are o viziune ştiinţifico-intuitivă asupra reeducării mişcării. Bonnie Bainbridge Cohen a fost terapeut şi a lucrat foarte mult cu oameni care sufereau de dizabilităţi neurologice şi a descoperit nişte funcţii duble ale ale organelor noastre. De exemplu, ea vorbeşte despre „inima creierului” sau despre „creierul fluid din sânge”. Mai exact, după cum sugerase şi Feldenkrais: există o zonă din partea centrală a creierului, din hipotalamus, unde sunt filtrate emoţiile noastre. Acum, se ştie că, o dată cu naşterea, copilul parcurge toate etapele evoluţiei speciei şi foloseşte nişte scheme – reflexe neuro-motrice, specifice speciei. El trăieşte în concret. Lucru pe care noi, o dată ajunşi în poziţie verticală, îl uităm, pentru că avem această boală a educaţiei raţionale şi competitive. Pe când, cercetătorii în somatică vorbesc despre o jonglare continuă între gândirea abstractă şi senzaţiile concrete. Exact ca şi animalele, care sunt tot timpul treze faţă de mediul înconjurător – acumulăm informaţie prin simţuri, văz, auz, miros, atingere şi reacţionăm la aceasta. Lumea din jur este cea care ne hrăneşte continuu cu emoţii şi senzaţii, şi astfel, ne menţine vii. Şi atunci, avem de recuperat tot acest contact viu cu realitatea, în căutarea corpului pierdut. Şi atunci, care e diferenţa între Feldenkrais şi Bainbridge-Cohen? Feldenkrais a fost un om de ştiinţă, un fizician, bine înzestrat pe plan fizic – a fost primul maestru de judo european. Şi, din necesitate – pentru că s-a accidentat de două ori la genunchi, atât de rău încât n-a mai putut merge – a creat un sistem bazat pe o pedagogie absolut paradoxală pentru mine, în sensul că: dacă dansul, aşa cum ştim, se bazează pe efort, metoda lui Feldenkrais merge pe o mare tandreţe faţă de trup. Trebuie să redescoperim conexiuni neuro-motrice primare, pe care se clădesc altele mai dificile – după studii neuroştiinţifice: cum acţionează gravitaţia, care e legătura dintre cap şi bazin, modul de funcţionare al coloanei, etc. De aceea, el a structurat lecţii foarte clare, analitice; fiecare element este o succesiune de descoperiri bazate pe rotiri ale corpului, după studii neuroştiinţifice. Toate emoţiile, tot ceea ce facem, stresul, anxietatea, tot ce trăim se exteriorizează în poziţie, tensiune, mişcare, deci se somatizează. Iar Feldenkrais zice: „Singurul lucru asupra căruia pot să acţionez este mişcarea”. Iar aceste lecţii, care clădesc mişcare pe mişcare treptat, cu încetinitorul, pentru ca sistemul nervos să înveţe toate diferenţele de senzaţie şi de coordonare. Prin senzaţiile proprii, îţi reconstruieşti corpul. E o metodă foarte masculină, analitică.

Bonnie Bainbridge Cohen vorbeşte de dubla funcţie a fiecărui organ sau sistem şi susţine că acestea au, fiecare, o inteligenţă proprie. Dacă precursorii somaticii vorbeau despre „a pătrunde în oase”, ea merge până în sistemele nepătrunse încă de teorie: fluidele şi glandele endocrine.

Cum se aplică concret aceste studii în lucrul, să zicem, cu un elev?

Îl ajuţi pe elev să capete conştiinţa propriului corp, mai exact, să-i redescopere propria inteligenţă atavică; dar, după aceea, trebuie să-i clădeşti capacitatea de a jongla cu timpul şi spaţiul. Şi atunci, aceste studii legate de somatică sunt un adevărat detonator. Dar sunt foarte multe informaţii, şi trebuie oferite treptat. Ce mai e interesant, e că şi relaţia cu oamenii pe care-i iubim poate să ne afecteze, în bine sau în rău, în motricitatea noastră.

Înţeleg, corpul nostru e produsul a tot ce am încasat de la naştere şi până acum; dar asta nu înseamnă o negare a înzestrării naturale?

Ca şi pedagog, observ că există diferenţe foarte mari; dar funcţia mea e să-i ajut, pe fiecare dintre ei, să devină creator prin tot ce conţine propriul lui corp. E adevărat, se întâmplă să nu reuşim. Şi uneori, motivul eşecului nu e în lipsa înzestrării, ci pe incapacitatea copilului de a înţelege ce vrei să-i comunici. Asta e; se întâmplă să înţelegi corect o informaţie după cinci, sau chiar după zece ani.

Şi ce faci în acest caz?

Încerc să-l abordez pe om cu ajutorul mai multor metode. Pe lângă somatică, există şi tehnici de improvizaţie, prin care trezeşti inconştientul studentului, ba chiar al pe al meu (râde), pentru că, întotdeauna, învăţatul merge în ambele direcţii. Eu îi afectez pe ei, ei mă afectează pe mine. Este vorba de un transfer continuu al informaţiei.

Nu te supăra, eu tot n-am înţeles ceva: cum se aplică somatica în dans, concret?

Pe mai multe căi. Putem merge pe anatomie experimentală, în care tu, înţelegându-ţi forma şi modul de a funcţiona al fiecărui organ în parte, înveţi să te foloseşti de ele. Să luăm de exemplu oasele, care au forme diferite, create fiecare în parte de o nevoie de a fi aşa şi nu altfel. Şi atunci, facem exerciţii de conştientizare a sistemului scheletic – mişcări care-i ajută pe studenţi să înveţe legătura dintre toate aceste oase. Lucrul cel mai greu, dar mai important e să-i faci pe oameni să se liniştească şi să-şi asculte trupul şi, treptat, să pătrundă in the bones. Când eşti in the bones, tensiunile musculare se topesc, iar tu faci mişcări mai ample şi mai energice. Ajungi în nucleul mişcării. E important, într-o poziţie de echilibru, să simţi liniile de forţă care trec prin oase. Într-o primă etapă, trebuie să se îndrepte spre premişcare...

Ce este aceea premişcare?

E un termen folosit de mulţi cercetători şi înseamnă să te duci la sursa mişcării, la intenţiile care o generează. Prin urmare, trebuie să se îndrepte spre premişcare, să parcurgă traseul fizic şi emoţional pe care îl parcurge aceasta în corp, şi să înţeleagă ţelul mişcării. Uneori, ţelul nu este cel mai important, ci drumul până acolo. De aceea, refacem mişcarea lentă, pentru ca tu să simţi ce se întâmplă în corpul tău şi să te poţi lăsa surprins de inteligenţa lui. Uite, Bonnie Bainbridge Cohen mai vorbeşte şi despre memoria corpului. S-a constatat că apa are memorie, că înmagazinează informaţie. Noi suntem 70% apă. Toate structurile noastre sunt fluide. Fiecare ţesut este activ şi este dotat cu aptitudine emoţională – iar asta spulberă mult din stereotipurile noastre legate de propriul corp.

Observ că vorbești mai mult de tine în calitate de pedagog sau coregraf şi mai puţin ca interpret.

Am creat un spectacol în care sunt coregraf şi totodată performer – prefer acest termen, pentru că îmi inspiră ideea de om care creează ceva, nu de om care redă mecanic ceva impus. M-au atins foarte tare o rezidenţă pe care am avut-o la New York şi studiile asupra inconştientului colectiv. Şi atunci, a fost o creaţie colectivă: am simţit că suntem într-o osmoză permanentă cu cei din jur. A fost ca o simbioză a cinci corpuri: corpul-copil, corpul- casa Moebius, corpul fluid, corpul disident şi, ultima metamorfoză, corpul paradoxal al planurilor care se suprapun: trecut, prezent, viitor.




Articole similare

Lasa un comentariu


Comentarii

Kumaresan
22 ian 2013 @ 13:52

Hai mah Cristi, te plangi ca lumea te ia in soeris cand incepi cu La modul cel mai soeris, vreau sa mananc o prajitura [...] ? )Pentru Casablanca votez si eu (ti-am povestit de locul asta cred, dar nu mai stiam cum se cheama). Si pentru cofetariile Agapitos (mai nou au deschis una si pe langa mine), mi se par printre cele mai rafinate prajituri din urbea noastra, dar din pacate nu au si locuri de mancat acolo. Pentru prajituri bune intr-o atmosfera mai de fite se califica si Chocolat-ul.