ADN Online - Arta, dans si noutati

Despre

Realia


de Igor Mocanu

I am born in Lebanon pe Șoseaua Giurgiului 117

Realia (subRahova, 2012 și CNDB, 2013) este numele unui recent spectacol creat de Farid Fairuz pentru scenă. De la Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic) – feerie extrasenzorială (CNDB, 2010, în colaborare cu Maria Baroncea, Alexandra Pirici, Carmen Coțofană și Mădălina Dan) și până la acest spectacol, Farid Fairuz și-a tot făcut apariția, în diverse ipostaze performative, numai că de fiecare dată în spațiul public, alocat tuturor, și nu pe scenă, spațiu prin excelență rezervat artei cu literă mare. Sigur că acest tip de rezervare a fost contestat de-a lungul vremii secolului XX de artiști din cadrul unor curente ceva mai radicale, mai ales din rândurile avangardelor istorice, însă dincolo de necesitatea estetică a existenței lui, spațiul scenic rămâne în continuare și astăzi, în secolul XXI, un apanaj al legislației instituționale. Evident, CNDB este o instituție de tip nou, postcomunistă și postindustrială, iar prerogativele pe care și le-a asumat în câmpul artelor performative țin mai degrabă de așa-numitul new institutionalism, decât de vechile orânduiri obștești ale culturii autohtone, prerogative care, cum observa undeva Géza Kovács, au oferit artelor performative un rol central în simfonia generală a schimbării politice, dar scena, cu toate acestea, a fost obligată să rămână scenă.

Această volută descriptivă a tipului de spațiu în care a fost reprezentat performanceul artistului Fairuz ne este necesară pentru a putea distinge mai clar punctul în care a ajuns docuficțiunea personajului Farid Fairuz. Dar să vedem mai întâi cum a început. S-a născut la Beirut dintr-o mamă libaneză și un tată evreu, migrează împreună cu aceștia între Turcia, Siria, Liban și Iordania, după războiul civil din Beirut în care își pierde ambii părinți, este adoptat de doi beduini, apoi, după câțiva ani, de o bogată familie iordaniană. După mai multe peregrinări și turnee de dans de-a lungul Statelor Unite ale Americii și ale Europei, se stabilește în România, printr-un efort mediumnic, în corpul coregrafului Mihai Mihalcea. Așa suna bioficțiunea artistului în 2010. În 2013, Farid Fairuz declară: „I was born horny but I was baptized as a Christian Orthodox. I am born in Lebanon pe Șoseaua Giurgiului 117, la jumătate de kilometru de șina de tren care despărțea o parte a lumii acceptate, de deșertul numit Ferentari.


 Dincolo de șină nu aveam voie sa călcăm, «ca sa nu ne fure musulmanii»...”. Cu alte cuvinte, pentru a prelungi comparația toponimelor, Turcia, Siria și Iordania, alături de Liban, nu erau decât alte zone mitologice ale Bucureștiului, încărcate de o simbolistică republican-socialist-comunistă caracteristică RSR, în care alteritatea radicală și diferența stimulatoare nu stau prea departe de modul în care privim noi astăzi cultura Orientului Mijlociu. Altfel spus, ceea ce transpune prin efracție în scenă Farid Fairuz este anume această falie scurtcircuitată a realității postcomuniste care, pe parcursul unei ore de spectacol, se dezbracă de odăjdiile securizante ale poveștii populare, rămânând numai în lenjeria intimă a unei nonficțiuni incomode, adică în chiloții unei realități neestetizată de filtrele mass-media. Farid Fairuz, prezentificat prin gesturile simbolice ale bărbii, perucii și ochelarilor de soare, ofensiv, radical, dar în același timp inocent și caricatural, interferează cu narațiunea autobiografică a lui Mihai Mihalcea, defensiv, sentimental, patetic chiar, însă deloc inocent și vibrând de criză. În cazurile ambelor partituri, legiuni întregi de clișee mediatice și politice contemporane sunt scoase la rampă, ironizate, scurt spus, criticate prin imitare și mimetism asumat. Mihai Mihalcea povestește, deapănă firul amintirilor în mod nu neapărat coerent cronologic, în timp ce Farid Fairuz performează subiectele povestite de primul, ca un soi de saltimbanc raisonneur. Mihalcea e narativ și figurativ, Fairuz e conceptual și nonfigurativ; primul istorisește, al doilea interpretează, Mihai este mitolog, Farid este hermeneut. 

Până când, ambii se reunesc în figura aceleiași persoane și încep să implice publicul într-un performance de-acum participativ și nu contemplativ, cum fusese de la bun început. Audiența este somată când să participe, bând vișinata servită de coregraf, la buna dispoziție generală din bucătăria amintirilor lui Mihai pe muzică lăutărească; când să se transforme în confidenta performerului, care-i mărturisește că ce vede este viață, real life, nu spectacol, că e ca și cum îl aplaudă că merge. Arta de pe scenă mai fusese scoasă în stradă, în schimb, strada, așa cum este ea, a fost adusă pe scenă până acum, după știința noastră, numai în teatrul documentar. Ceea ce ne duce către o concluzie oarecum logică, aceea că prin Realia, Farid Fairuz încearcă un soi de impostare a dansului documentar, presupoziție întărită și de invocarea de către autor, pentru reprezentația de la subRahova, a observațiilor psihosociologilor Manford H. Kuhn şi Thomas S. McPartland din articolul „An Empirical Investigation of Self-attitudes” publicat în 1954 în revista „American Sociological Review”.

Numai că acest tip de dans documentar este totodată foarte puțin dans în sine, mișcare corporală figurată, cât mișcare performată cât se poate de narativ. Îți vine greu să crezi că un anume crâmpei de mișcare ritmată, cum e segmentul de început al rotației prelungi din aceeași bucătărie, amintind pe undeva de ritualul dervișilor rotitori, este dans; dansul, mai degrabă, e întotdeauna despre dans, mutând expunerea undeva pe al doilea plan al reprezentării. Tot așa cum Farid Fairuz încremenește în postura de debut a rolului Odettei, rol pe care Mihai Mihalcea și l-a dorit toată viața, după propria mărturisire pe care tot el ne-a îndemnat să o luăm în serios, în timp ce pe ecranul de proiecții alăturat, o balerină ia scatoalce la fund de la institutoare până i se-nvinețește pielea.

Într-un fel, ca să revenim la discuția de la început, acest epilog poate fi citit și ca o alegorie a condiției dansului contemporan sau, mai exact, a scenei care a găzduit Realia, noi putând foarte ușor recunoaște Ministerul Culturii în personajul institutoarei și instituția dansului, în cel al balerinei pedepsite.


Farid Fairuz, Realia, Direcție artistică și performance: Farid Fairuz; Text, scenografie și costume: Farid Fairuz; Muzica: Dhafer Youssef, Brent Lewis, Karpov not Kasparov, P.I. Ceaikovski, Margareta Pâslaru; Durata: 1h, Suport tehnic: Mircea Andrei Ghinea, Producție: Solitude Project & Căminul Cultural, București / Beirut, 2012.




Articole similare

Lasa un comentariu


Comentarii

Nu exista nici un comentariu la acest articol.